Rezumat
Însemnările de față își propun să creioneze ipostaza în care interpretul George Enescu și-a găsit funcționarea cea mai împlinită, de el însuși considerată astfel, ca și de toți cei ce l-au admirat la pupitru, fie că se aflau în public sau pe scenă, sub directa lui îndrumare. Recurg, în această primă parte a studiului, la toate declarațiile identificabile pe care George Enescu le-a formulat despre arta dirijatului în general, ca și despre ponderea specială deținută de aceasta în propria lui formare și carieră muzicală. Fiind destul de numeroase (chiar dacă majoritatea succinte), consider că, pe baza grupării lor pe anumite criterii tematice, se poate vorbi în mod legitim despre o așa-numită „poetică dirijorală enesciană” pe care în plus, în a doua parte a demersului de față, o voi observa confirmată, în datele sale esențiale, de mărturii felurite (cronici muzicale, evocări memorialistice) ale contemporanilor, și totodată o voi încadra istoric într-o retrospectivă sintetică asupra bogatei cariere de dirijor a lui George Enescu.

Cuvinte-cheie: teoria interpretării muzicale, Viena fin-de-siècle, memorie muzicală

Despre autor

DOI: 10.47809/LM.2025.40.01.02

Descarcă articol