Rezumat

Istoriceşte vorbind, hemiola cunoaşte o anumită extensie în baroc, deşi rădăcinile ei renascentiste şi medievale, relevate de studii de dată mai nouă, îi vădesc o incontestabilă arhaitate. Este posibil ca, urmărind demersul teoretic toduţian în problematica hemiolei, să riscăm supralicitarea acesteia, deoarece maestrul a evitat, în scrisul său muzicologic, calea facilă, didacticistă. A fost, de aceea, cumva compensatoriu contactul, fie el şi parţial, cu opera sa muzicală, cea în care gândirea creatoare a unuia dintre cei mai de seamă compozitori ai secolului al XX-lea oferă răspunsuri satisfăcătoare cu privire la punerea în mişcare – într-o mişcare activă şi semnificativă, estetic şi spiritual – a tuturor parametrilor (între care şi cei hemiolici) ce hotărăsc destinul operei de artă.

Descarcă articol